Perioadele muzicii clasice: baroc, clasicism, romantism

Perioadele muzicii clasice sunt etichete puse de istorici pentru a grupa lucrări cu trăsături comune: Evul Mediu, Renașterea, barocul (aproximativ 1600–1750), clasicismul (aproximativ 1750–1820), romantismul (aproximativ 1820–1900) și secolul XX, cu muzica de azi la capăt. Granițele nu sunt nete; compozitorii nu s-au trezit într-o dimineață „romantici”, iar stilurile s-au suprapus decenii la rând.

Le merită totuși cunoscute, pentru că îți spun la ce să te aștepți când vezi un nume pe un program de concert. O suită barocă are alt sunet, altă orchestră și altă logică decât o simfonie romantică. Mai jos găsești fiecare perioadă cu trăsăturile, compozitorii și câteva lucrări de ascultat, plus un tabel recapitulativ.

De ce împărțim muzica pe perioade

Împărțirea pe perioade este un instrument de orientare, nu o regulă: ea arată cum s-au schimbat, în timp, instrumentele, formele și felul în care compozitorii gândeau sunetul. Cele mai multe repere sunt legate de evenimente simbolice, de exemplu moartea lui Johann Sebastian Bach, în 1750, folosită convențional ca sfârșit al barocului.

Aceleași etichete apar și în pictură și arhitectură, dar nu se suprapun perfect. Barocul muzical începe cam în aceeași vreme cu cel din arte, în timp ce clasicismul muzical vienez nu coincide cu neoclasicismul din pictură. Dacă vrei să compari, ghidul despre curentele artistice îți oferă reperele din artele vizuale.

Tabloul general al perioadelor

Evul Mediu: cântul gregorian și primele voci multiple

Muzica medievală care s-a păstrat este, în cea mai mare parte, muzică religioasă, iar forma ei de bază este cântul gregorian: o singură linie melodică, cântată pe text latin, fără acompaniament și fără un ritm regulat. Acest tip de muzică, cu o singură voce, se numește monodie.

Treptat apare polifonia, adică suprapunerea mai multor linii melodice independente. Din această perioadă vine și o invenție decisivă: notația pe linii, atribuită în mare parte călugărului Guido d'Arezzo, în secolul al XI-lea, care a permis ca muzica să fie scrisă și citită, nu doar transmisă din memorie.

Ce poți asculta ca prim contact:

• cântări gregoriene interpretate de coruri de mănăstire;
• imnurile Hildegardei von Bingen, stareță și compozitoare din secolul al XII-lea;
• Missa de Notre-Dame a lui Guillaume de Machaut, una dintre primele mise polifonice complete atribuite unui singur autor.

Renașterea: armonia vocilor

Renașterea, aproximativ între 1400 și 1600, este epoca polifoniei vocale echilibrate, în care patru, cinci sau șase voci se împletesc egal, fără ca una să domine. Muzica religioasă rămâne centrală, dar se dezvoltă puternic și cea laică, mai ales madrigalul, un cântec pe versuri de dragoste sau de natură, pentru mai multe voci.

Tiparul schimbă felul în care circulă muzica: de la începutul secolului al XVI-lea, la Veneția, partiturile încep să fie tipărite și răspândite în toată Europa. Compozitori precum Josquin des Prez, Giovanni Pierluigi da Palestrina și Orlando di Lasso devin cunoscuți dincolo de orașele lor.

Sfat: Muzica Renașterii sună cel mai bine în spații cu ecou, cum sunt bisericile. Dacă asculți acasă, alege înregistrări de coruri mici, specializate în repertoriul vechi, cu voci clare și fără vibrato puternic.

Barocul: contrast, ornament și bas continuu

Barocul, aproximativ între 1600 și 1750, aduce contrastul în centrul muzicii: rapid și lent, tare și încet, solist și ansamblu. Tot acum se naște opera, în Italia, în jurul anului 1600, iar L'Orfeo al lui Claudio Monteverdi, din 1607, este considerat prima mare capodoperă a genului.

Trăsăturile care îl fac ușor de recunoscut

• Basul continuu: o linie de bas cântată fără întrerupere, de obicei de violoncel și clavecin sau orgă, peste care se construiesc armoniile.
• Ritmul motor: pulsul constant, aproape mecanic, care dă energie mișcărilor rapide.
• Ornamentele: trilurile și înfloriturile adăugate melodiei, multe improvizate de interpret.
• Forme noi: concertul (inclusiv concerto grosso, cu un grup de soliști opus orchestrei), suita de dansuri, fuga, oratoriul și cantata.

Compozitorii și lucrările de început

Antonio Vivaldi a scris sute de concerte, iar Anotimpurile sunt cea mai cunoscută lucrare a sa. Johann Sebastian Bach a dus fuga și contrapunctul la apogeu, în lucrări precum Concertele brandenburgice sau Clavecinul bine temperat. Georg Friedrich Händel, născut în același an cu Bach, 1685, a făcut carieră la Londra, unde a scris oratoriul Mesia.

Instrumentul tipic al epocii este clavecinul, la care corzile sunt ciupite, nu lovite, așa că nu poate varia mult intensitatea sunetului. Multe ansambluri de azi cântă muzica barocă pe instrumente de epocă sau pe copii fidele ale lor, cu un sunet mai transparent decât al orchestrei moderne.

Clasicismul: claritate și echilibru

Clasicismul, aproximativ între 1750 și 1820, înlocuiește complexitatea barocului cu melodii clare, fraze simetrice și forme echilibrate, ușor de urmărit de un public tot mai larg. Centrul acestei perioade este Viena, unde au lucrat Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven.

Este perioada în care se stabilizează formele pe care le întâlnești cel mai des la concert: simfonia, cvartetul de coarde, sonata și concertul pentru pian. Toate se bazează pe principiul formei de sonată, cu două teme contrastante prezentate, dezvoltate și reluate. Cum funcționează fiecare formă este explicat în ghidul despre formele muzicale.

Schimbări importante față de baroc:

1. Pianul înlocuiește clavecinul. Pianoforte-ul, cu ciocănele care lovesc corzile, permite treceri de la încet la tare, așa cum îi spune și numele.
2. Basul continuu dispare treptat, iar orchestra capătă o organizare fixă, pe secțiuni.
3. Melodia devine principală, iar acompaniamentul o susține fără să concureze cu ea.
4. Concertele publice se înmulțesc, iar muzica iese din curtea nobiliară și din biserică.

Ca prime audiții, alege o simfonie târzie de Haydn, Simfonia nr. 40 sau Concertul pentru pian nr. 21 de Mozart și opera Nunta lui Figaro, una dintre lucrările cele mai jucate ale genului.

Romantismul: emoție, culoare și virtuozitate

Romantismul, aproximativ între 1820 și 1900, pune pe primul loc emoția individuală, natura, visul și legenda, iar compozitorul devine un artist care își exprimă lumea interioară, nu un meșteșugar în slujba unui patron. Beethoven face trecerea: lucrările lui târzii depășesc deja cadrul clasic.

Ce se schimbă în muzică:

• Orchestra crește în număr de instrumentiști și în culori, cu mai multe alămuri și percuție; ce instrumente intră în componența ei afli din Orchestra simfonică: instrumente, secțiuni și dirijor.
• Apare muzica cu program, care urmează o poveste sau o imagine, ca Simfonia fantastică a lui Hector Berlioz, din 1830, sau poemul simfonic, gen dezvoltat de Franz Liszt.
• Pianul devine instrumentul romantic prin excelență, cu piese scurte și intime de Frédéric Chopin și Robert Schumann.
• Liedul, cântecul pentru voce și pian pe versuri de poet, ajunge la apogeu; Franz Schubert a scris peste 600 de lieduri.
• Opera se împarte în două mari drumuri: cel italian, al lui Giuseppe Verdi, și cel german, al lui Richard Wagner, cu drama muzicală și leitmotivul. Diferențele dintre genurile scenei lirice sunt explicate în Opera și opereta: diferențe și cum le asculți prima dată.

Școlile naționale

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mulți compozitori încep să folosească folclorul propriei țări: Bedřich Smetana și Antonín Dvořák în Boemia, Edvard Grieg în Norvegia, Modest Musorgski și ceilalți membri ai „Grupului celor cinci” în Rusia. În spațiul românesc, Ciprian Porumbescu, autorul cunoscutei Balade pentru vioară și pian, și Eduard Caudella se numără printre cei care pun bazele unei școli naționale.

Secolul XX și muzica de azi

Secolul XX nu mai are un singur stil dominant, ci o mulțime de direcții care uneori se contrazic: de la ultimele mari simfonii romantice la muzica fără tonalitate, electronică sau minimalistă. Pentru ascultătorul nou, cel mai simplu este să parcurgă aceste direcții pe rând.

1. Postromantismul: Gustav Mahler și Richard Strauss duc orchestra romantică la dimensiuni maxime.
2. Impresionismul: Claude Debussy și Maurice Ravel lucrează cu culori sonore, atmosfere și armonii neobișnuite, în paralel cu pictura impresionistă.
3. Ruptura modernă: premiera baletului Ritualul primăverii de Igor Stravinski, la Paris, în 1913, a provocat un scandal rămas celebru.
4. Atonalismul și dodecafonismul: Arnold Schönberg renunță la centrul tonal și propune o metodă de compoziție cu douăsprezece sunete egale.
5. Folclorul reinventat: Béla Bartók și George Enescu transformă muzica populară în limbaj modern; despre compozitorul român citești în George Enescu: opera lui și festivalul care îi poartă numele.
6. După 1945: serialismul, muzica electronică și, mai târziu, minimalismul, cu repetiții de motive scurte care se schimbă lent.

Școala românească de compoziție a secolului XX include, pe lângă Enescu, nume precum Paul Constantinescu, Sigismund Toduță, Anatol Vieru, Ștefan Niculescu sau Aurel Stroe, ale căror lucrări apar în programele filarmonicilor și ale Radioului.

Atenție: Datele perioadelor variază ușor de la o carte la alta. Nu le învăța ca pe niște granițe fixe, ci ca pe niște repere pentru a ști în ce context a fost scrisă o lucrare.

Cum folosești perioadele când asculți

Perioadele sunt utile mai ales ca hartă: îți arată de unde să pornești și ce să urmărești. Un traseu cronologic simplu, cu o lucrare pe săptămână, îți arată în câteva luni cum a evoluat sunetul de la Bach la Ravel.

Un traseu posibil de opt săptămâni:

1. o cântare gregoriană și un madrigal renascentist;
2. un concert de Vivaldi și o fugă de Bach;
3. o simfonie de Haydn;
4. un concert pentru pian de Mozart;
5. o simfonie de Beethoven;
6. piese pentru pian de Chopin și lieduri de Schubert;
7. o simfonie de Brahms sau Ceaikovski;
8. Debussy și Rapsodia română nr. 1 de Enescu.

Dacă abia începi, sfaturile generale de ascultare din ghidul pentru ascultători noi te ajută să profiți de fiecare audiție. La concert, uită-te pe program la anii de viață ai compozitorului: îți spun imediat din ce perioadă face parte lucrarea și ce sunet să aștepți, așa cum explicăm în Concertul simfonic: cum îl asculți și când aplauzi.

Ce merită reținut despre perioade

Perioadele muzicii clasice sunt repere aproximative, care grupează lucrări după instrumente, forme și mod de gândire. Barocul aduce contrastul și basul continuu, clasicismul aduce claritatea și forma de sonată, romantismul aduce emoția și orchestra mare, iar secolul XX deschide drumul spre toate direcțiile posibile.

Pe scurt:

• baroc: circa 1600–1750, Vivaldi, Bach, Händel, clavecin și bas continuu;
• clasicism: circa 1750–1820, Haydn, Mozart, simfonie, cvartet, sonată;
• romantism: circa 1820–1900, Chopin, Schubert, Verdi, Wagner, Brahms;
• secolul XX: impresionism, atonalism, folclor reinventat, minimalism;
• Beethoven face legătura dintre clasicism și romantism.