Curentele artistice: de la Renaștere la arta contemporană

Un curent artistic este un ansamblu de opere și de artiști care, într-o anumită perioadă, împărtășesc aceleași idei despre ce trebuie să facă arta și aceleași soluții tehnice. Cunoașterea lor nu este un exercițiu de memorie, ci o hartă: când intri într-o sală de muzeu și recunoști că tablourile sunt baroce sau impresioniste, știi deja ce să cauți în ele, lumina dramatică în primul caz, pata de culoare și momentul trecător în al doilea.

Mai jos găsești principalele curente ale artei europene, de la Renașterea italiană până la arta contemporană, explicate prin trei întrebări simple: când a apărut, ce urmărea și cum îl recunoști pe perete. La fiecare etapă vei găsi și legături cu arta românească, pentru că pictorii și sculptorii de la noi au dialogat permanent cu marile centre europene.

Ce este un curent artistic și de ce contează

Un curent artistic este o tendință comună, recunoscută ulterior de istorici, care grupează lucrări asemănătoare ca stil, temă sau tehnică. Unele curente au fost asumate de artiști prin manifeste și expoziții comune, cum au făcut futuriștii sau suprarealiștii; altele au primit numele mai târziu, uneori chiar în batjocură, cum s-a întâmplat cu impresionismul sau cu fovismul.

Trei lucruri merită știute de la început:

• Granițele sunt aproximative: curentele se suprapun, iar un artist poate trece prin mai multe în timpul vieții.
• Numele vin adesea din critică, nu de la artiști.
• Fiecare curent reacționează la cel dinainte: romantismul se opune rigorii neoclasice, impresionismul se opune picturii academice de atelier.

Dacă vrei să aplici această hartă direct în sală, ghidul despre vizita la muzeu te ajută să-ți organizezi traseul pe epoci.

Renașterea: omul și perspectiva

Renașterea este perioada, aproximativ secolele XIV–XVI, în care artiștii italieni redescoperă Antichitatea greco-romană și pun omul în centrul lumii. Termenul înseamnă „renaștere” a valorilor clasice după Evul Mediu.

Ce aduce nou

• Perspectiva liniară, formulată de arhitectul Filippo Brunelleschi la Florența, care creează iluzia adâncimii pe o suprafață plană.
• Studiul anatomiei și al proporțiilor corpului uman.
• Lumina naturală și volumul, în locul fondurilor aurii medievale.
• Teme laice alături de cele religioase: portrete, mitologie.

Precursorul este Giotto, iar vârful este atins la începutul secolului al XVI-lea de Leonardo da Vinci, Michelangelo și Rafael. Leonardo dezvoltă sfumato, trecerea fină, fără contur, de la lumină la umbră, vizibilă în „Gioconda”. În nordul Europei, pictori precum Jan van Eyck sau Albrecht Dürer duc la perfecțiune detaliul și pictura în ulei.

Pe la mijlocul secolului al XVI-lea apare manierismul, cu figuri alungite și compoziții tensionate, o punte spre epoca următoare.

Barocul și rococoul: dramatism și ornament

Barocul, dominant în secolul al XVII-lea, este arta mișcării, a contrastelor puternice și a emoției intense. Dacă Renașterea caută echilibrul, barocul caută să te impresioneze.

Semnul de recunoaștere cel mai clar este clarobscurul, contrastul puternic dintre lumină și umbră, dus la extrem de Caravaggio în tehnica numită tenebrism: figuri ieșind dintr-un fond aproape negru. Alți maeștri: Rubens, cu corpuri pline de energie, Rembrandt, cu portrete pătrunzătoare și lumină aurie, Velázquez în Spania și sculptorul Gian Lorenzo Bernini la Roma.

Rococoul, în secolul al XVIII-lea, păstrează ornamentul baroc, dar îl face ușor și jucăuș: culori pastelate, scene galante, interioare aristocratice. Watteau și Fragonard sunt numele de reper.

Neoclasicismul și romantismul: rațiune și sentiment

Neoclasicismul, apărut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, readuce ordinea, linia clară și subiectele eroice din Antichitate, ca reacție la frivolitatea rococoului. Jacques-Louis David pictează scene de virtute civică cu figuri ca niște statui.

Romantismul, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, răspunde cu opusul: primatul emoției, al imaginației și al individului. Natura devine dramatică, iar istoria și exoticul atrag pictorii. Eugène Delacroix, cu „Libertatea conducând poporul”, Théodore Géricault, cu „Pluta Meduzei”, Caspar David Friedrich, cu peisaje în care omul privește infinitul, și Francisco Goya, cu viziunile sale întunecate, sunt reperele. Același spirit animă și literatura și muzica vremii; legătura cu muzica este explicată în perioadele muzicii clasice.

Realismul și impresionismul: lumea de azi și lumina

Realismul, de la mijlocul secolului al XIX-lea, aduce în pictură oamenii obișnuiți și munca, fără idealizare. Gustave Courbet și Jean-François Millet pictează țărani și muncitori la scară monumentală, ceea ce la vremea lor a șocat.

În paralel, un grup de pictori se retrage în satul Barbizon, lângă pădurea Fontainebleau, pentru a picta peisajul direct în natură. Școala de la Barbizon contează enorm pentru arta românească: acolo au lucrat Nicolae Grigorescu și Ion Andreescu, despre care afli mai multe în ghidul despre pictorii români clasici.

Impresionismul

Impresionismul este curentul care urmărește să surprindă impresia de moment a luminii și a atmosferei, cu tușe scurte și culori pure, pictate adesea în aer liber. Numele vine de la tabloul lui Claude Monet „Impresie, răsărit de soare”, expus în 1874 la prima expoziție a grupului, la Paris; un critic a folosit titlul ironic, iar pictorii l-au adoptat.

Cum recunoști un tablou impresionist:

1. Tușele se văd de aproape și se „topesc” de la distanță.
2. Umbrele sunt colorate, nu negre.
3. Subiectele sunt cotidiene: grădini, gări, cafenele, malul râului.
4. Compoziția pare decupată, ca o fotografie spontană.

Monet, Renoir, Degas, Pissarro, Sisley și Berthe Morisot sunt numele principale.

Postimpresionismul și simbolismul: spre arta modernă

Postimpresionismul nu este un stil unitar, ci denumirea dată câtorva pictori care, după 1880, pornesc de la impresionism și îl depășesc în direcții diferite. Fiecare deschide o cale pentru secolul XX.

• Paul Cézanne reduce natura la volume geometrice și pregătește cubismul.
• Vincent van Gogh folosește culoarea și tușa groasă pentru emoție, pregătind expresionismul.
• Paul Gauguin pictează în suprafețe plate de culoare, cu teme simbolice, influențând fovismul.
• Georges Seurat construiește imaginea din puncte de culoare pură, în tehnica numită pointilism.

Simbolismul și Art Nouveau (numit Secession în spațiul austriac) aduc la sfârșitul secolului al XIX-lea teme onirice și ornament vegetal; Gustav Klimt este cel mai cunoscut reprezentant. Influența Art Nouveau se vede și în arhitectura și grafica din orașele românești ale epocii.

Avangardele secolului XX: ruptura

Avangardele sunt mișcările de la începutul secolului XX care renunță la imitarea fidelă a realității și reinventează limbajul artei. În doar câteva decenii apar mai multe curente decât în secolele anterioare.

Contribuția românilor la avangardă

Dadaismul s-a născut în 1916 la Zürich, la Cabaret Voltaire, iar printre fondatori s-au numărat doi români: poetul Tristan Tzara și artistul și arhitectul Marcel Janco. Mai târziu, Janco a fost unul dintre animatorii revistei bucureștene de avangardă Contimporanul, din anii '20. Victor Brauner și Jacques Hérold s-au alăturat suprarealiștilor de la Paris, iar Constantin Brâncuși a reinventat sculptura modernă prin forme esențializate, explicate în ghidul despre operele lui Brâncuși.

Sfat: În muzeele mari, sălile de artă modernă sunt ordonate de obicei cronologic. Parcurge-le în ordine și urmărește cum culoarea se eliberează de obiect, apoi forma de subiect. Vei vedea „ruptura” cu ochii tăi.

Arta după 1945: de la expresionismul abstract la contemporan

După al Doilea Război Mondial, centrul lumii artistice se mută în bună parte la New York. Expresionismul abstract pune accentul pe gestul pictorului și pe suprafețele mari de culoare: Jackson Pollock picta prin picurare, cu pânza întinsă pe podea, iar Mark Rothko construia câmpuri de culoare care îți umplu privirea.

Urmează, din anii '50–'60, o succesiune rapidă:

• Pop art preia imaginile reclamelor, benzilor desenate și produselor de consum; Andy Warhol și Roy Lichtenstein sunt reperele.
• Minimalismul reduce opera la forme geometrice simple, repetate, fără urmă personală.
• Arta conceptuală susține că ideea contează mai mult decât obiectul realizat.
• Performance-ul, instalația și arta video ies din cadrul tabloului și al soclului.

Din aceste direcții se naște ceea ce numim azi artă contemporană, o zonă vastă în care nu mai există un singur stil dominant. Cum o privești fără prejudecăți afli în Arta contemporană: cum o înțelegi fără prejudecăți.

Atenție: Termenii „artă modernă” și „artă contemporană” nu sunt sinonimi. Arta modernă acoperă, în linii mari, perioada de la impresionism până pe la mijlocul secolului XX, iar arta contemporană desemnează producția artistică de după anii '60–'70 până azi.

Cum recunoști rapid un curent într-un muzeu

Cel mai simplu mod de a recunoaște un curent este să observi trei lucruri: cum e tratată lumina, cât de vizibilă e tușa și cât de fidel e redată realitatea. Cu aceste trei întrebări poți plasa aproximativ majoritatea tablourilor europene.

1. Lumina: difuză și echilibrată (Renaștere), dramatică, cu umbre adânci (baroc), vibrantă, colorată (impresionism).
2. Tușa: invizibilă și netedă (Renaștere, neoclasicism), vizibilă și rapidă (impresionism), groasă și expresivă (Van Gogh, expresionism).
3. Realitatea: imitată fidel, idealizată, descompusă (cubism), abandonată (abstracționism) sau combinată ca într-un vis (suprarealism).

Exercițiul funcționează și mai bine combinat cu metoda pas cu pas din ghidul despre cum privești un tablou. Iar dacă te atrage și dimensiunea literară a acestor epoci, poți face legătura cu genurile literare, care au evoluat în paralel.

Ideile principale despre curentele artistice

Curentele artistice sunt repere care te ajută să înțelegi de ce o lucrare arată așa cum arată. Fiecare răspunde la epoca sa și la curentul dinainte: Renașterea aduce perspectiva și omul, barocul dramatismul, romantismul emoția, impresionismul lumina de moment, avangardele libertatea formei, iar arta de după 1945 extinde ideea de operă dincolo de tablou și sculptură.

De reținut:

• perspectiva liniară este marca Renașterii, clarobscurul a barocului;
• impresionismul își trage numele dintr-un tablou de Monet expus în 1874;
• dadaismul a fost cofondat la Zürich, în 1916, de românii Tristan Tzara și Marcel Janco;
• arta modernă și arta contemporană desemnează perioade diferite;
• lumina, tușa și raportul cu realitatea sunt cele trei indicii de recunoaștere.