Orchestra simfonică: instrumente, secțiuni și dirijor

O orchestră simfonică este un ansamblu mare de instrumentiști, de regulă între 60 și peste 100 de muzicieni, organizați în patru secțiuni: coarde, suflători de lemn, alămuri și percuție, la care se adaugă adesea harpa, pianul sau celesta. În fața lor stă dirijorul, care unifică sute de decizii mărunte într-o singură interpretare.

Dacă știi ce instrumente sunt pe scenă și de ce stau acolo unde stau, un concert devine mult mai ușor de urmărit: recunoști cine cântă melodia, cine o acompaniază și cum trece o temă de la o secțiune la alta. Ghidul de mai jos ia orchestra pe bucăți, de la viorile din față până la timpanele din spate, și îți arată câteva lucrări care o prezintă instrument cu instrument.

Ce este o orchestră simfonică

Orchestra simfonică este formația destinată repertoriului de concert pentru ansamblu mare: simfonii, concerte cu solist, poeme simfonice, uverturi. Aceeași orchestră poate cânta, în altă componență, și muzică de balet, de film sau acompaniamentul unui cor.

Termenii pe care îi vei întâlni pe afișe pot crea confuzie:

• Orchestră simfonică și orchestră filarmonică desemnează, practic, același tip de ansamblu. „Filarmonică” vine de la o societate a „iubitorilor de muzică” și a ajuns să fie numele multor instituții de concert.
• Filarmonica, ca instituție, poate avea mai multe formații: orchestra simfonică, un cor, ansambluri de cameră.
• Orchestra de cameră este mai mică, de obicei sub 40 de muzicieni, potrivită pentru repertoriul baroc și clasic.

Cum a crescut orchestra în timp

Mărimea orchestrei depinde de epoca lucrării cântate. O simfonie de Haydn nu cere aceeași componență ca una de Mahler, iar orchestrele de azi își adaptează efectivul la fiecare program.

Simfonia nr. 8 a lui Gustav Mahler a primit porecla de „Simfonia celor o mie” din cauza numărului uriaș de interpreți, orchestră, coruri și soliști, la premiera ei. Evoluția stilurilor care a dus la această creștere este descrisă în Perioadele muzicii clasice: baroc, clasicism, romantism.

Coardele, inima orchestrei

Coardele formează cea mai numeroasă secțiune, adesea peste jumătate din orchestră, și duc cea mai mare parte a melodiilor. Sunetul se obține cu arcușul tras pe corzi sau prin ciupirea lor cu degetul, tehnică numită pizzicato.

Instrumentele, de la cel mai acut la cel mai grav:

1. Viorile prime: cântă de obicei melodia principală; în fruntea lor stă concertmaestrul.
2. Viorile secunde: dublează melodia, o armonizează sau cântă contramelodii.
3. Violele: puțin mai mari decât vioara, cu un sunet cald, mai întunecat; umplu armonia de la mijloc.
4. Violoncelele: se cântă așezat, cu instrumentul sprijinit pe podea; au atât roluri de bas, cât și melodii lirice.
5. Contrabașii: cele mai mari și mai grave instrumente cu coarde, fundația armonică a orchestrei.

Câteva efecte pe care le poți recunoaște: tremolo, mișcarea foarte rapidă a arcușului, care creează tensiune; sordina, o piesă mică pusă pe căluș, care face sunetul mai voalat; col legno, lovirea corzilor cu lemnul arcușului, folosită rar, pentru efecte speciale.

Suflătorii de lemn

Suflătorii de lemn aduc culorile cele mai variate ale orchestrei și cântă adesea solourile scurte, ușor de recunoscut. Numele vine de la materialul tradițional; flautul modern este din metal, dar a rămas în această familie prin felul în care produce sunetul.

Ancia este o lamelă subțire de trestie care vibrează când muzicianul suflă. La oboi și fagot sunt două lamele legate, la clarinet una singură, prinsă de muștiuc. De obicei, în orchestră sunt două sau trei instrumente din fiecare tip, iar fiecare are partida lui, scrisă separat.

Alămurile

Alămurile sunt secțiunea cu cel mai mare volum sonor, folosită pentru momentele solemne, eroice sau dramatice, dar și pentru acorduri foarte încete, de mare finețe. Sunetul se produce prin vibrația buzelor muzicianului în muștiuc.

• Cornul, cu tubul răsucit în cerc și pavilionul îndreptat spre spate, are un sunet cald, de legătură între lemne și alămuri.
• Trompeta este cea mai strălucitoare, folosită pentru semnale, fanfare și culminații.
• Trombonul își schimbă înălțimea sunetului prin culisă, tubul care alunecă înainte și înapoi.
• Tuba este basul alămurilor, cu un sunet amplu și profund.

Pentru efecte speciale, alămurile folosesc și ele surdine, conuri introduse în pavilion care schimbă timbrul, de la șoapta voalată la sunetul metalic.

Sfat: Când auzi o temă importantă la alămuri, uită-te spre spatele scenei. Legarea sunetului de imaginea instrumentului te ajută să recunoști mai ușor timbrele data viitoare.

Percuția, harpa și clapele

Percuția dă ritmul, accentele și culoarea specială a unor momente, iar harpa și clapele completează paleta orchestrei. Într-o simfonie clasică percuția înseamnă doar timpanele; în lucrările din secolul XX, secțiunea poate ocupa tot fundul scenei.

Percuția cu și fără înălțime determinată

• Cu înălțime determinată: timpanele, tobe mari, acordabile, cu pedală; xilofonul, glockenspielul, clopotele tubulare.
• Fără înălțime determinată: toba mare, toba mică, cinelele, triunghiul, tamburina, gongul.

Percuționiștii trec adesea de la un instrument la altul în timpul aceleiași lucrări, de aceea vezi uneori un singur muzician alergând discret între mai multe stații.

Harpa, pianul și celesta

Harpa aduce arpegii și sunete ca de cristal, mai ales în muzica romantică și impresionistă. Pianul apare fie ca solist, în concerte, fie ca instrument al orchestrei, în unele lucrări moderne. Celesta are clape, dar sunetul vine din plăcuțe metalice lovite; o recunoști în „Dansul Zânei Bomboanelor” din Spărgătorul de nuci de Ceaikovski.

Cum sunt așezați muzicienii pe scenă

Așezarea urmează o logică simplă: instrumentele mai încete stau în față, cele puternice în spate, iar fiecare secțiune stă grupată, ca muzicienii să se audă între ei. Dispunerea exactă diferă de la o orchestră la alta și uneori de la o lucrare la alta.

Unele orchestre preferă așezarea în care viorile prime și secunde stau față în față, de o parte și de alta a dirijorului, ca dialogul dintre ele să se audă mai clar. Nu este o regulă mai bună sau mai rea, ci o alegere de sunet.

Dirijorul și concertmaestrul

Dirijorul este muzicianul care conduce orchestra și răspunde de interpretarea lucrării: tempo-ul, echilibrul dintre secțiuni, intensitatea și caracterul fiecărui pasaj. Cea mai mare parte a muncii lui se face la repetiții; în concert, gesturile lui amintesc și ajustează ce s-a stabilit.

Ce face, concret:

1. Studiază partitura generală, în care apar toate partidele, una sub alta.
2. Stabilește interpretarea: cât de repede, cât de tare, unde respiră frazele.
3. Conduce repetițiile, oprind orchestra pentru a corecta intrări, echilibru și articulație.
4. În concert, marchează pulsul, de obicei cu mâna dreaptă și cu bagheta, și expresia, mai ales cu mâna stângă și cu privirea.
5. Dă intrările secțiunilor și soliștilor, mai ales după pauze lungi.

Dirijorul ca profesie distinctă s-a impus în secolul al XIX-lea, odată cu orchestrele tot mai mari. Înainte, ansamblul era condus adesea de primul violonist sau de muzicianul de la clavecin. Ca la teatru, unde regizorul nu apare pe scenă în timpul spectacolului, dar spectacolul îi poartă semnătura, munca dirijorului se vede mai ales în rezultat; paralela cu meseriile din teatru este utilă.

Concertmaestrul și acordajul

Concertmaestrul este prim-violonistul orchestrei, care stă la primul pupitru, în stânga dirijorului. El cântă solourile de vioară din lucrările orchestrale, stabilește arcușurile pentru coarde și coordonează acordajul. Înainte de concert, oboiul dă nota la, iar secțiunile își acordează instrumentele după ea. Frecvența de referință este, în general, în jurul a 440 Hz, cu mici variații de la o orchestră la alta.

Important: Momentul acordajului face parte din ritualul concertului. În multe orchestre, concertmaestrul intră ultimul dintre muzicieni, primește aplauze, apoi conduce acordajul, iar după el intră dirijorul.

Lucrări care îți prezintă orchestra

Cea mai plăcută cale de a învăța instrumentele este să asculți lucrări gândite tocmai pentru a le pune în valoare, una câte una. Multe au fost scrise inițial pentru copii, dar sunt la fel de utile adulților.

• Petrică și lupul de Serghei Prokofiev, din 1936: fiecare personaj are un instrument; pasărea este flautul, rața oboiul, pisica clarinetul, bunicul fagotul, lupul cornii, iar Petrică este reprezentat de coarde.
• Ghidul orchestrei pentru tineri de Benjamin Britten, din 1946: variațiuni pe o temă de Henry Purcell, prezentate pe rând de fiecare instrument, apoi reunite într-o fugă.
• Bolero de Maurice Ravel: aceeași melodie trece prin instrumente diferite, de la flaut la toată orchestra.
• Carnavalul animalelor de Camille Saint-Saëns: scurte portrete muzicale, cu solouri pentru pian, violoncel, contrabas sau clarinet.

Dacă vrei să înțelegi și structura lucrărilor cântate de orchestră, de la simfonie la concertul cu solist, continuă cu Formele muzicale: simfonie, sonată, concert și cvartet.

Orchestrele din România

În România, aproape fiecare oraș mare are o filarmonică cu orchestră simfonică proprie, iar Bucureștiul are mai multe ansambluri de nivel înalt. Ele susțin stagiuni regulate, de obicei din toamnă până în vară, cu concerte săptămânale.

• Filarmonica „George Enescu” din București, cu sediul la Ateneul Român; despre compozitorul care îi dă numele citești în George Enescu: opera lui și festivalul care îi poartă numele.
• Orchestra Națională Radio și celelalte ansambluri ale Radiodifuziunii, care cântă la Sala Radio.
• Filarmonicile din țară, între care Filarmonica de Stat Transilvania din Cluj-Napoca, Filarmonica Moldova din Iași, Filarmonica Banatul din Timișoara, Filarmonica de Stat Sibiu, Filarmonica Oltenia din Craiova și Filarmonica Brașov.
• Orchestrele operelor naționale, care cântă în fosă la spectacolele de operă și balet.

Pentru prima vizită, regulile sălii, momentul aplauzelor și felul în care citești programul sunt explicate în ghidul despre concertul simfonic, iar reperele generale de ascultare le găsești în Muzica clasică și jazzul: ghid pentru ascultători noi.

Recapitulare: orchestra pe scurt

Orchestra simfonică este un ansamblu de 60 până la peste 100 de muzicieni, împărțit în coarde, suflători de lemn, alămuri și percuție, completat de harpă și clape. Fiecare secțiune are un rol clar, iar așezarea pe scenă urmează volumul sonor. Dirijorul construiește interpretarea, concertmaestrul conduce coardele și acordajul.

De reținut:

• coardele sunt cea mai numeroasă secțiune și duc majoritatea melodiilor;
• lemnele aduc culoarea, alămurile forța, percuția ritmul și accentele;
• oboiul dă nota la pentru acordajul orchestrei;
• dirijorul lucrează mai ales la repetiții, iar în concert ajustează și amintește;
• Petrică și lupul și Ghidul orchestrei pentru tineri sunt cele mai bune lecții de instrumente.