Formele muzicale: simfonie, sonată, concert și cvartet

Formele muzicale sunt tiparele după care este organizată o lucrare: câte părți are, cum se succed, ce rol au temele și cine cântă. Simfonia, sonata, concertul și cvartetul sunt cele mai des întâlnite în programele de concert. Prima este o lucrare amplă pentru orchestră, a doua o piesă pentru unul sau două instrumente, al treilea un dialog între solist și orchestră, iar ultimul o conversație între patru instrumente cu coarde.

Când știi forma unei lucrări, știi la ce să te aștepți: unde revine tema principală, când se schimbă caracterul muzicii, cât mai durează până la final. Ghidul de mai jos explică pe rând genurile mari, apoi formele interne care le dau structură, cu exemple sigure din repertoriu pe care le poți asculta imediat.

De ce contează forma pentru ascultător

Forma este harta lucrării: îți spune unde te afli și ce urmează, așa că poți urmări muzica în loc să te pierzi în ea. La o lucrare de 40 de minute, fără nicio hartă, atenția obosește repede; cu câteva repere, aceeași lucrare devine o poveste cu capitole.

Merită să faci de la început o distincție importantă, care încurcă mulți ascultători:

• genul lucrării răspunde la întrebarea „pentru cine și în câte părți?”: simfonie, concert, sonată, cvartet, suită;
• forma internă răspunde la întrebarea „cum este construită o parte?”: forma de sonată, rondoul, tema cu variațiuni, fuga.

O simfonie, de exemplu, are de obicei prima mișcare în formă de sonată, a doua în formă de lied sau de variațiuni și ultima în formă de rondo. Părțile unei lucrări mari se numesc mișcări și au de obicei ca titlu indicația de tempo: Allegro (repede), Andante (în pas liniștit), Adagio (lent), Presto (foarte repede).

Simfonia: marea lucrare pentru orchestră

Simfonia este o lucrare amplă pentru orchestră simfonică, de regulă în patru mișcări cu caractere diferite. Ea s-a fixat în clasicism, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, iar Joseph Haydn, cu peste o sută de simfonii numerotate, a avut un rol decisiv în stabilirea ei.

Schema clasică a celor patru mișcări:

1. Prima mișcare: rapidă, adesea în formă de sonată, uneori precedată de o secțiune lentă.
2. A doua mișcare: lentă, lirică, cu melodii cântabile.
3. A treia mișcare: un menuet, dans elegant în trei timpi, înlocuit de Beethoven cu scherzo-ul, mai rapid și mai energic.
4. Finalul: rapid și luminos, adesea în formă de rondo sau de sonată.

Schema nu este o lege. Simfonia nr. 6 „Pastorala” a lui Beethoven are cinci mișcări, iar Simfonia nr. 9 adaugă în final soliști vocali și cor, pe textul odei „Către bucurie” de Schiller. În romantism, simfoniile au crescut în durată și în efectiv, până la lucrările de peste o oră ale lui Gustav Mahler. Cine cântă fiecare linie și cum este așezată orchestra pe scenă afli din ghidul despre orchestra simfonică.

Simfonii bune pentru a recunoaște forma

Sonata: muzica pentru unul sau două instrumente

Sonata, în sensul de gen, este o lucrare în trei sau patru mișcări pentru un instrument solo, cel mai des pianul, sau pentru un instrument melodic însoțit de pian, cum sunt vioara, violoncelul ori flautul. Este, practic, o simfonie în miniatură, cântată de unul sau doi interpreți.

Câteva repere sigure:

• Ludwig van Beethoven a scris 32 de sonate pentru pian, considerate unul dintre pilonii repertoriului.
• Sonata „Patetica”, op. 13, de Beethoven, începe cu o secțiune lentă și dramatică, urmată de un Allegro furtunos.
• Sonata „Lunii”, op. 27 nr. 2, își schimbă ordinea obișnuită: începe cu mișcarea lentă, celebră, și se încheie cu una foarte rapidă.
• Sonata în la major, K. 331, de Mozart, are prima mișcare în formă de temă cu variațiuni și se încheie cu cunoscutul „Rondo alla turca”.
• Sonatele pentru vioară și pian ale lui George Enescu, mai ales a treia, „în caracter popular românesc”, sunt exemple de sonată din secolul XX.

Sfat: Nu confunda sonata, adică lucrarea întreagă în mai multe mișcări, cu forma de sonată, adică planul unei singure mișcări. Programul de sală folosește ambii termeni, iar diferența te ajută să urmărești explicațiile.

Forma de sonată, pe înțeles

Forma de sonată este planul în trei etape după care se construiește de obicei prima mișcare a unei simfonii, sonate, concert sau cvartet: expoziția prezintă temele, dezvoltarea le transformă, iar repriza le aduce înapoi. Este cea mai importantă formă internă a muzicii clasice și romantice.

Etapele, pe rând:

1. Expoziția: apare prima temă, de obicei energică, apoi o a doua temă, adesea mai lirică, într-o altă tonalitate. În clasicism, expoziția se repetă de multe ori integral.
2. Dezvoltarea: temele sunt fragmentate, combinate, trecute prin tonalități îndepărtate; este partea cea mai tensionată și mai imprevizibilă.
3. Repriza: temele revin, de data aceasta amândouă în tonalitatea principală, ca o întoarcere acasă.
4. Coda, opțională: o încheiere care confirmă tonalitatea și poate aduce o ultimă surpriză; la Beethoven, coda devine uneori o a doua dezvoltare.

Gândește-te la forma de sonată ca la o povestire cu două personaje: le cunoști în expoziție, le vezi în conflict în dezvoltare și le regăsești împăcate în repriză. Dacă la a doua audiție recunoști momentul în care revine prima temă, ai înțeles deja mecanismul. Metoda ascultării active, cu un singur reper urmărit la fiecare audiție, este descrisă în ghidul de muzică clasică și jazz pentru ascultători noi.

Concertul: solistul și orchestra

Concertul instrumental este o lucrare în care un solist, de obicei la pian, vioară sau violoncel, dialoghează cu orchestra, de regulă în trei mișcări: rapidă, lentă, rapidă. Este genul în care virtuozitatea interpretului se vede cel mai bine.

Elementele care îl definesc:

• Dialogul: orchestra și solistul își preiau temele, se opun sau se completează.
• Cadența: un moment, de obicei spre finalul primei mișcări, în care orchestra tace și solistul cântă singur, liber, pe temele lucrării. La origine improvizată, a ajuns să fie scrisă de compozitor sau de marii interpreți.
• Ordinea mișcărilor: prima, amplă și adesea în formă de sonată; a doua, cântabilă; a treia, strălucitoare, de multe ori un rondo.

Concertul baroc și concerto grosso

Înaintea concertului clasic a existat concerto grosso, specific barocului, în care un grup mic de soliști, numit concertino, alternează cu întregul ansamblu, numit ripieno. Concertele brandenburgice ale lui Johann Sebastian Bach sunt cele mai cunoscute exemple. Tot din baroc vin concertele pentru un singur solist ale lui Antonio Vivaldi, printre care cele patru din Anotimpurile.

Exemple de concerte pentru primele audiții: Concertul pentru vioară în mi minor de Felix Mendelssohn, în care mișcările se leagă fără pauză, Concertul nr. 1 pentru pian de Piotr Ilici Ceaikovski, cu începutul său amplu, sau concertele pentru pian ale lui Mozart. Cum se comportă publicul când mișcările se leagă și când se aplaudă la final este explicat în ghidul despre concertul simfonic.

Cvartetul de coarde și muzica de cameră

Cvartetul de coarde este o lucrare pentru patru instrumente, două viori, o violă și un violoncel, construită de regulă tot în patru mișcări, ca o simfonie. Face parte din muzica de cameră, adică muzica pentru ansambluri mici, cu un singur interpret pe fiecare partidă, gândită inițial pentru încăperi, nu pentru săli mari.

Haydn este considerat părintele cvartetului, iar după el Mozart, Beethoven, Schubert și mulți alții au scris cvartete esențiale. Beethoven a compus 16 cvartete, iar ultimele dintre ele sunt considerate printre cele mai profunde lucrări ale sale. Schubert a lăsat cvartetul „Moartea și fata”, cu mișcarea a doua scrisă ca variațiuni pe propriul său lied.

Formațiile de cameră, pe scurt

La un concert de muzică de cameră, apropierea de muzicieni îți permite să urmărești dialogul dintre instrumente mai bine decât la orchestră. Dacă vrei să știi ce lucrări de cameră a scris compozitorul român, citește ghidul despre George Enescu și festivalul lui.

Alte forme pe care le vei întâlni

Pe lângă genurile mari și forma de sonată, programele de concert folosesc câteva forme mai simple, ușor de recunoscut după primele audiții.

• Rondoul: o temă principală care revine mereu, alternând cu episoade diferite, după schema A–B–A–C–A. Für Elise de Beethoven este un exemplu simplu.
• Tema cu variațiuni: o melodie prezentată simplu, apoi transformată de mai multe ori, în ritm, armonie sau caracter. Variațiunile Goldberg de Bach au o arie și 30 de variațiuni.
• Fuga: o formă polifonică în care o temă scurtă, numită subiect, este preluată pe rând de fiecare voce, ca într-o conversație suprapusă. Clavecinul bine temperat al lui Bach reunește două volume de preludii și fugi, în toate cele 24 de tonalități.
• Suita: un șir de dansuri, în baroc de obicei allemande, courante, sarabande și gigue; mai târziu, suita adună fragmente dintr-un balet sau dintr-o muzică de scenă.
• Uvertura: piesa orchestrală care deschide o operă; din romantism există și uverturi de concert, independente.
• Poemul simfonic: lucrare orchestrală într-o singură mișcare, inspirată de o poveste, un poem sau un peisaj, cum este Vltava de Bedřich Smetana.
• Rapsodia: lucrare liberă, adesea pe motive populare, ca Rapsodiile române ale lui Enescu.
• Liedul: cântec pentru voce și pian pe un poem, cu Schubert drept maestru al genului.

Formele vocale mari, cum sunt opera, opereta sau oratoriul, au propriile reguli, explicate în Opera și opereta: diferențe și cum le asculți prima dată. Iar epoca în care s-a născut fiecare formă, de la fuga barocă la poemul simfonic romantic, o găsești în Perioadele muzicii clasice: baroc, clasicism, romantism.

Atenție: Titlurile de tipul „Sonata Lunii” sau „Surpriza” nu aparțin întotdeauna compozitorului. Multe au fost date de editori sau de public, uneori după moartea autorului, așa că nu spun mereu ceva despre intenția lui.

Cum folosești formele când asculți

Formele devin utile abia când le aplici într-o audiție concretă: alegi o lucrare, afli din program genul și numărul de mișcări, apoi urmărești un singur reper la fiecare ascultare. Metoda funcționează la fel acasă și în sală.

Un plan simplu de exersare:

1. Alege o mișcare în formă de sonată, de exemplu prima din Simfonia nr. 40 de Mozart.
2. Ascult-o o dată fără nicio sarcină, doar ca să-i reții starea.
3. La a doua audiție, prinde prima temă și ridică mâna, în gând, de fiecare dată când revine.
4. La a treia audiție, caută a doua temă, mai lirică, și momentul în care începe dezvoltarea.
5. Compară apoi cu un rondo, cum este finalul Sonatei K. 331, unde tema revine mult mai des și mai previzibil.

Același exercițiu de recunoaștere a structurii se aplică și altor arte: la fel cum o piesă de teatru are acte și scene, o simfonie are mișcări și secțiuni. Dacă îți place să descompui o operă în părți, vei găsi idei asemănătoare în ghidul despre lectura unei piese de teatru. Pentru contrast cu structurile deschise, compară și cu modul în care jazzul repetă o formă scurtă la fiecare solo, explicat în Improvizația în jazz: cum funcționează pe scenă.

Recapitulare: formele muzicale pe scurt

Genul îți spune pentru cine este scrisă lucrarea și în câte părți, iar forma internă îți spune cum este construită fiecare parte. Simfonia, sonata, concertul și cvartetul au de obicei trei sau patru mișcări, iar prima mișcare urmează adesea forma de sonată, cu expoziție, dezvoltare și repriză. Rondoul, variațiunile și fuga completează repertoriul de structuri pe care le poți învăța să le recunoști după ureche.

De reținut:

• simfonia: orchestră, de regulă patru mișcări;
• sonata: unul sau două instrumente, trei sau patru mișcări;
• concertul: solist și orchestră, trei mișcări, cu cadență;
• cvartetul de coarde: două viori, violă și violoncel;
• forma de sonată: expoziție, dezvoltare, repriză, uneori coda.