Familia viorii: vioară, violă, violoncel și contrabas

Familia viorii reunește patru instrumente cu arcuș, vioara, viola, violoncelul și contrabasul, care arată asemănător, dar diferă prin mărime, acordaj și rol în muzică. Cu cât corpul instrumentului este mai mare, cu atât sunetul coboară mai jos, de la strălucirea viorii până la rezonanța adâncă a contrabasului.

Pentru cine începe să asculte muzică clasică, aceste patru instrumente sunt cel mai bun punct de pornire, pentru că alcătuiesc nucleul orchestrei și al muzicii de cameră. Mai jos le iei pe rând, cu diferențele ușor de auzit și cu câteva lucruri despre cum se produce sunetul.

Care sunt instrumentele din familia viorii?

Cele patru instrumente sunt vioara, viola, violoncelul și contrabasul, toate cu patru corzi (contrabasul are uneori cinci) și cântate cel mai adesea cu arcușul. Se numesc instrumente cu coarde frecate pentru că sunetul vine din frecarea corzilor de firele de păr ale arcușului, tratate cu colofoniu, o rășină care crește aderența.

Toate patru au o formă de bază similară, cu spatele și fața bombate, cu o „talie” și cu două deschideri în formă de f, numite ff, prin care aerul din corpul de rezonanță iese. Lemnul ales și felul în care este tăiat influențează puternic sunetul, motiv pentru care meșterii de instrumente, numiți lutieri, sunt foarte apreciați.

De ce cântă vioara cea mai înaltă melodie

Vioara este cea mai mică și mai acută dintre ele, iar urechea omenească distinge mai ușor notele înalte decât pe cele grave. De aceea compozitorii îi dau frecvent melodia principală, iar într-o orchestră vioarele sunt împărțite în două grupuri, vioara întâi și vioara a doua, care se completează.

Cum diferă viola de vioară?

Viola este puțin mai mare decât vioara și sună mai grav, cu o culoare mai întunecată și mai catifelată. Diferența de dimensiune este de câțiva centimetri, dar efectul asupra sunetului este clar: viola are un timbru mai mat, mai puțin strălucitor.

Rolul violei într-o orchestră este adesea discret. Ea nu duce de obicei melodia, ci umple armonia, adică acordurile din mijloc, și leagă vocile acute de cele grave. Din acest motiv, mulți ascultători o observă mai puțin, deși absența ei s-ar simți imediat, ca lipsa unei culori dintr-un tablou. Dacă îți place să compari artele, felul în care privești un tablou cere aceeași răbdare ca ascultarea unei piese pentru coarde.

Partitura violei folosește cheia do, numită și cheia violei, pe lângă cheia sol cunoscută de la vioară. Pentru un începător, detaliul nu contează la ascultare, dar explică de ce violiștii citesc natural o notație pe care alți muzicieni o văd rar. Despre cum arată notele pe portativ poți citi în articolul despre portativ.

Ce face violoncelul special?

Violoncelul are un sunet apropiat de vocea umană, cald și expresiv, motiv pentru care mulți ascultători îl simt „vorbind”. Este suficient de mare ca să fie cântat stând pe scaun, cu instrumentul sprijinit între genunchi și pe un vârf metalic, numit vârf de sprijin, care se înfige în podea.

Spre deosebire de contrabas, violoncelul acoperă un registru foarte larg: poate cânta o linie de bas, dar și o melodie în registrul înalt, aproape ca un cântăreț. Compozitorii l-au tratat ca solist în concerte și în lucrări pentru violoncel solo, iar în cvartete și în orchestre rolul lui se schimbă de la o pagină la alta, ceea ce îl face distractiv de urmărit.

Sfat: la un concert, privește arcușii. Când toți se mișcă în aceeași direcție, la unison, secțiunea cântă coordonat; când pe un anumit pasaj doar violoncelele sunt active, vei vedea clar cine duce firul.

Contrabasul: instrumentul pe care îl auzi mai mult decât îl observi

Contrabasul este cel mai mare și mai grav instrument cu arcuș din orchestră și oferă temelia pe care se sprijină întreaga armonie. Este atât de înalt încât muzicianul îl cântă în picioare sau pe un taburet înalt, iar sunetul lui este greu de reținut ca melodie, dar foarte ușor de simțit ca vibrație.

În orchestră, contrabasul dublează de multe ori linia violoncelelor o octavă mai jos, ceea ce dă greutate. În jazz, el apare cu un rol diferit: este cântat de obicei cu degetele, nu cu arcușul, tehnică numită pizzicato, și poartă pulsul întregii formații. Pentru partea aceasta, ghidul despre instrumentele jazzului arată cum același instrument capătă alt rol.

Alte lucruri care îl fac aparte:

• are adesea umerii „în pantă”, o formă moștenită de la viola da gamba, un instrument mai vechi;
• este acordat în cvarte, nu în cvinte ca restul familiei;
• are o notație care sună o octavă mai jos decât se scrie, pentru a evita liniile suplimentare de pe portativ.

Cum recunoști fiecare instrument la ascultare?

Cel mai simplu mod este să asculți registrul și caracterul sunetului, nu să încerci să identifici instrumentul după detalii tehnice. Dacă auzi o linie strălucitoare, agilă, probabil e vioara; dacă sunetul e mai adânc și mai rotund, poate fi viola sau violoncelul; dacă simți mai degrabă o bază care trece prin podea, e contrabasul.

Pașii practici:

1. Începe cu o piesă pentru instrument solo sau pentru un duo, în care se aude clar cine cântă.
2. Treci la un cvartet de coarde, care folosește două viori, o violă și un violoncel, și urmărește cum își împart rolurile.
3. Ajungi apoi la orchestra completă și încerci să identifici secțiunea. Un ghid util este articolul despre orchestra simfonică.

Pentru context mai larg despre cum se leagă aceste instrumente de formele muzicale, vezi și ghidul despre simfonie, sonată, concert și cvartet, iar pentru un plan general de audiții începe cu ghidul principal.