Genurile de film: de la dramă și comedie la film noir

Un gen de film este o categorie de filme care au în comun anumite convenții: tipul de poveste, personajele, decorurile, atmosfera și chiar felul în care sunt filmate. Când alegi „o comedie” sau „un thriller”, știi deja, în linii mari, ce emoții vei trăi. Tocmai de aceea genul este cel mai simplu instrument de orientare pentru spectator.

Mai jos găsești genurile principale explicate pe rând, de la dramă și comedie până la filmul noir, cu subgenurile lor, cu elementele după care le recunoști și cu titluri clasice, verificate, pe care le poți căuta. La final vei vedea și cum se amestecă genurile între ele, lucru tot mai des întâlnit.

Ce este un gen de film și de ce contează

Un gen de film este un set de convenții recunoscute deopotrivă de cineaști și de public, care creează un „contract” de așteptări între film și spectator. Convențiile nu sunt reguli scrise, ci obiceiuri formate în timp, prin repetare.

Elementele după care recunoști un gen

• Tema: crima, iubirea, frica, aventura, conflictul cu natura sau cu societatea.
• Personajele-tip: detectivul cinic, eroul singuratic, cuplul care se ceartă și se îndrăgostește, monstrul.
• Decorul: orașul nocturn, deșertul, nava spațială, casa bântuită.
• Iconografia: obiectele și imaginile care revin, cum ar fi pălăria și revolverul, rochia de bal, laboratorul.
• Stilul vizual și sonor: lumina, culorile, muzica, ritmul montajului.

Gen, stil și curent

Genul nu trebuie confundat cu curentul (o mișcare artistică dintr-o anumită perioadă, cum ar fi neorealismul italian) și nici cu stilul unui regizor. Un film poate aparține unui gen, unui curent și unui autor în același timp. Pentru o imagine de ansamblu asupra felului în care se construiește un film, pornește de la ghidul filmul explicat pentru spectatori.

Drama și subgenurile ei

Drama este genul care tratează serios conflictele umane, cu accent pe personaje și pe evoluția lor interioară. Este cel mai larg gen și, de multe ori, eticheta implicită pentru filmele care nu intră clar în altă categorie.

Subgenuri frecvente

Melodrama merită o mențiune specială: termenul a căpătat un sens ușor peiorativ, dar genul a dat filme foarte rafinate, în care emoția este amplificată deliberat prin muzică, culoare și coincidențe.

Comedia: de la slapstick la satiră

Comedia este genul care urmărește să te amuze, dar mijloacele prin care o face sunt foarte diferite: gagul fizic, dialogul rapid, situația absurdă sau ironia la adresa societății. Fiecare variantă cere alt tip de atenție.

Tipurile de comedie

1. Slapstick-ul se bazează pe gaguri fizice, căzături și urmăriri. Este forma dominantă a filmului mut, cu Charlie Chaplin („Goana după aur”, 1925) și Buster Keaton („Generalul”, 1926).
2. Comedia screwball a apărut la Hollywood în anii 1930: cupluri care se ceartă în replici rapide, femei independente, situații haotice. Un reper este „S-a întâmplat într-o noapte” (1934), de Frank Capra.
3. Comedia romantică urmărește un cuplu care se găsește, se pierde și se regăsește.
4. Satira ironizează instituții, politică sau obiceiuri. „Dr. Strangelove” (1964), de Stanley Kubrick, satirizează frica de război nuclear.
5. Comedia neagră râde de lucruri grave: moartea, crima, boala.
6. Comedia de moravuri observă cu umor viața de zi cu zi a unui grup social.

Rădăcinile comediei sunt teatrale; multe procedee cinematografice vin direct din farsă și din comedia de situație. Paralela devine evidentă dacă citești și ghidul despre genurile teatrale: tragedie, comedie, dramă și farsă.

Sfat: Comedia îmbătrânește mai repede decât alte genuri, pentru că umorul depinde de context. Dacă un film vechi nu te amuză imediat, uită-te la ritmul gagurilor și la mimica actorilor; de multe ori aprecierea vine după primele zece minute.

Filmul noir: lumini, umbre și destine

Filmul noir este un ansamblu de filme polițiste americane din anii 1940 și 1950, cu atmosferă întunecată, personaje ambigue moral și o lumină foarte contrastantă. Termenul („film negru”, în franceză) a fost folosit de criticii francezi după război, care au observat tonul sumbru al producțiilor americane ajunse în Franța.

Trăsăturile genului

• Lumina low-key: umbre adânci, contraste puternice, fâșii de lumină prin jaluzele.
• Orașul nocturn: străzi ude, baruri, birouri înghesuite.
• Detectivul sau omul obișnuit atras într-o crimă.
• Femeia fatală, seducătoare și periculoasă.
• Vocea naratorului din off și povestea spusă adesea retrospectiv.
• Fatalismul: personajele par condamnate de la început.

Influențele vin din expresionismul german (unghiuri oblice, umbre stilizate) și din romanul polițist american „dur”. „Șoimul maltez” (1941), regizat de John Huston, adaptează romanul lui Dashiell Hammett, iar „Double Indemnity” (1944), regizat de Billy Wilder, pornește de la un roman de James M. Cain. Legătura cu literatura este explicată pe larg în articolul despre romanul polițist și subgenurile lui.

Neo-noirul

După anii 1960, regizorii au reluat convențiile noir în culoare și în alte contexte, rezultând neo-noirul. „Blade Runner” (1982), de Ridley Scott, mută atmosfera noir într-un viitor distopic, combinând două genuri.

Thrillerul, horrorul și suspansul

Thrillerul și horrorul sunt genurile care lucrează direct cu frica și tensiunea. Diferența principală: thrillerul te ține încordat în legătură cu ce se va întâmpla, iar horrorul te sperie cu ceva amenințător, adesea supranatural sau monstruos.

Suspans și surpriză

Alfred Hitchcock, numit adesea „maestrul suspansului”, a explicat diferența printr-un exemplu celebru: dacă o bombă explodează brusc sub o masă, spectatorul are o surpriză de câteva secunde; dacă știe că bomba e acolo și personajele nu știu, trăiește minute întregi de suspans. Filmele lui „Vertigo” (1958) și „Psycho” (1960) sunt lecții de construire a tensiunii.

Subgenurile horrorului

• horrorul gotic, cu castele și vampiri; „Nosferatu” (1922), de F. W. Murnau, este un reper al filmului mut;
• horrorul psihologic, în care amenințarea vine din mintea personajului;
• filmul cu monștri și cel cu creaturi;
• horrorul supranatural, cu case bântuite și posedări.

Science fiction, fantasy și aventură

Science fiction-ul imaginează lumi posibile pornind de la știință și tehnologie, în timp ce fantasy-ul construiește lumi guvernate de magie și mit. Aventura, un gen înrudit, pune accentul pe călătorie și pe obstacole fizice.

Repere de science fiction

„Metropolis” (1927), de Fritz Lang, a definit imaginea orașului viitorului. „2001: Odiseea spațială” (1968), de Stanley Kubrick, a dus genul spre meditația filozofică, iar „Solaris” (1972), de Andrei Tarkovski, a folosit o stație spațială pentru a vorbi despre memorie și vină. SF-ul bun pune întrebări despre prezent prin intermediul viitorului.

Fantasy și aventură

„Vrăjitorul din Oz” (1939) rămâne un reper al filmului fantastic pentru toată familia, cu trecerea memorabilă de la imaginea sepia la culoare. Aventura are cele mai multe titluri accesibile pentru o vizionare relaxată, cu eroi care traversează jungle, mări sau deșerturi. Multe filme fantastice sunt animate; dacă te interesează și această zonă, citește ghidul despre filmul de animație pentru adulți.

Westernul, musicalul și filmul de război

Aceste trei genuri au fost coloana vertebrală a Hollywoodului clasic și au dezvoltat convenții foarte ușor de recunoscut. Chiar dacă azi se produc mai rar, influența lor se simte peste tot.

Musicalul are o legătură naturală cu opereta și cu teatrul muzical; dacă îți place, poate vrei să afli și diferențele dintre operă și operetă.

Genurile hibride și cum recunoști un gen

Puține filme contemporane aparțin unui singur gen; cele mai multe combină două sau trei, iar plăcerea vine adesea din amestec. O comedie poate fi și horror, un western poate fi și SF, o dramă poate deveni thriller în ultima jumătate de oră.

Cum identifici genul unui film

1. Întreabă-te ce emoție principală urmărește filmul: râsul, frica, tensiunea, înduioșarea, uimirea.
2. Uită-te la decor și la epocă.
3. Observă tipurile de personaje și relațiile dintre ele.
4. Ascultă muzica: genurile au sonorități caracteristice.
5. Notează ce convenții sunt respectate și ce convenții sunt încălcate.

Genul și filmul de autor

Mulți regizori importanți au lucrat în interiorul genurilor, nu împotriva lor. Hitchcock a făcut thrillere, Ford westernuri, Kubrick a trecut prin aproape toate genurile. Un film de gen poate fi și operă de artă; diferența o face felul în care folosește convențiile. Instrumentele vizuale prin care regizorii marchează genul, cum ar fi lumina, unghiurile și ritmul tăieturilor, sunt descrise în ghidul despre limbajul cinematografic. Iar documentarul, care nu este un gen de ficțiune, are propriile categorii, explicate în articolul despre filmul documentar.

Genurile pe scurt: ce merită reținut

Genurile de film sunt familii de convenții care te ajută să alegi și să înțelegi ce vezi. Drama explorează conflictele umane, comedia le privește cu umor, noirul și thrillerul lucrează cu tensiunea și ambiguitatea, horrorul cu frica, SF-ul și fantasy-ul cu lumi imaginare, iar westernul și musicalul au construit identitatea Hollywoodului clasic.

De reținut:

• un gen se recunoaște după temă, personaje, decor, iconografie și stil;
• filmul noir este definit de lumina contrastantă, fatalism și ambiguitate morală;
• suspansul înseamnă că spectatorul știe mai mult decât personajele;
• majoritatea filmelor de azi sunt hibride;
• pentru titluri vechi de pornire, urmează traseul propus în ghidul despre filmele clasice.